VARA, de George Cosbuc, in cuvinte incrucisate

ORIZONTAL: 1) Întindere nemărginită zugrăvită de poet în prima strofă, a poeziei din titlu, care accentuează bucuria vieţii trăită plenar.      2) Autorul foloseşte comparaţia spre a recepta măreţia cosmică: Şi ca o taină călătoare, / Un… cu muntele vecin    ―   Natura este personificată, este o divinitate în faţa căreia poetul rămâne extaziat: Naturo, tu! Ca o virgină / Cu… drag, cu chip iubit!       3) Stat în Orientul Mijlociu   ―   Siglă pentru Biroul Internaţional al Expoziţiilor.     4) Maramureş (abr.)  ― Cadrul natural dă strălucire peisajului de vară: Şi vântul le juca în plete. / Miei albi fugeau… izvor / Şi grauri suri zburau în cete.    5) Abreviaţie numismatică folosită la unele monede romane   ―   Cabaline din Marele duce de B.Şt.Delavrancea: Un soldat din ceata marelui duce încălecă pe unul din cei trei…    ―   Euforia umanului cuprinde elemente naturale: Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-… vesel cânt.      6) Din I.L.Caragiale (Cum se naşte o revistă): Chelnerul mi-a spus că de mai multă vreme întrunirile cercului…  mai ţineau. Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire că Avântul Tinerimii încetase să mai apară (2 cuv.)   ―    Privitor la natura patriei: O… e, dar mare lină.     7) Ştefan Tapalagă   ―   Ostaşi invocaţi în poezia Ştefan cel Mare înaintea Cetăţei Neamţu, de Gh.Asachi: Încruntat ca leul, Ştefan, voind să răzbune, / Înc-o dată pre...  merge să adune.      8) Pură, aşa cum e natura, care îl face pe poet fericit prin suflarea ei divină    ―   Poezia Rugăciunea unui…  de M.Eminescu.    9) Şi poezia … şi amfora, de Cincinat Pavelescu (neart.)  ― Chinuită (fig.).        10) Norul din vecinătatea Ceahlăului amplifică gravitatea cerească ce domină şi influenţează spaţiul teluric: Plutea-ntr-acest imens… / Şi n-avea aripi să mai zboare! / Şi tot văzduhul era plin / De cântece ciripitoare    ―   Stau în faţă!

	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10

VERTICAL: 1) Strofa a treia cuprinde cugetări despre natura cea frumoasă şi virgină, din a cărei suflare de viaţă s-au plămădit toate din câte se văd, în care se odihnesc strămoşii  şi în care se va contopi şi fiinţa poetului: Mi-e… de lacrimi plină, / Că-n ea s-au îngropat mereu / Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!    ―    Ţel pe care şi-l propune poetul, şi anume, idealizarea vieţii câmpeneşti.     2) Ultimele versuri respiră seninătatea superioară în faţa morţii: Natură, în… meu / E totul cald, că e lumină!      3) Şi tot văzduhul… plin   ―   Mi-e inima de lacrimi plină, / Că-n ea s-… îngropat mereu / Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!   ―  Manifestare a veseliei, reprodusă în versul: Juca viaţa-n ochii lor.     4) Nicu Constantin    ―   Vedeam Ceahlăul la apus, / Departe-n zări albastre dus, / Un uriaş cu frunte-n… , / De pază ţării noastre pus.     5) Ştefan Ungureanu  ―  Plutea-ntr-… imens senin.     6) Din Al.Macedonski (Te-nţeleg, o!Ţepeş): Simt în mine câteodată / O mânie ca ş-a ta, / Şi de-ar fi ca să-ţi iau locul, / Țepeş, eu te-aş... !  ―   De pază… noastre pus (neart.).     7) Tiberiu Brediceanu   ―  Poezia eminesciană: …alegorice    ―   În cont!     8) Miei… fugeau cătră izvor (fem.,sing.)   ―   Nume de fată.      9) Arbore eminescian   ―   Un… cu fruntea-n soare (fem.).    10) Veşnice, precum elementele zugrăvite în poezie, care, prin solemnitatea lor, încremenesc imensitatea spaţiului   ― … de frumoasă te-ai gătit, / Naturo, tu! Ca o virgină.

                   Dicţionar: BIE, AAA.

 

Prof. Nicolae Vicolov

Solutia in curand

LITERATURA ROMANA, IN CUVINTE INCRUCISATE

Consultarea textului:

 

Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!

a) Tema acestui pastel o formează dragostea faţă de ţară, iar ideea, care dă mesaj poeziei, o formează profunda identitate dintre poet, popor şi patrie.

Sensul poeziei îl găsim în cuvântul Vara, care este o metaforă, fiindcă vara nu este ~ doar anotimpul, în care lumea vegetală trăieşte deplin, rodeşte, germinează, sporeşte, ‘/ ci este şi vara vieţii omului, când acesta produce, aidoma unui pom, fructele spirituale, ce dau sens vieţii sale. Poetul contemplă, cu ochii sufletului, frumuseţile ţării („Privirile de farmec bete /Mi le-am întors cătrăpământ”) şi receptează acest mesaj esenţial al poporului român(„în lan erau feciori şi fete, /Şi ei cântau o doină-n cor. /Juca viaţa-n ochii lor”), adică viaţa spirituală, care-i defineşte fiinţa. Cu această bogăţie în suflet, poetul, ca reprezentant al conştiinţei naţionale, exprimă dragostea sa faţă de natura patriei („Cât de frumoasă te-aigătit/Naturo, tuf Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit! /Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină.”).

Dragostea sa faţă de frumuseţile ţării este determinată de această explozie de viaţă: „Că pot să vădce-aiplăsmuit!”, ca semn al harului divin. De aici lumina care îi inundă ssfletul: „Natură, în mormântul meu, /E totul cald, că e lumină!”. Este semnul unei renaşteri interioare, care nu este doar a sufletului său, ci este semnul duhului naţional. De aceea poetul simte lacrimile acestei bucurii imense, inundându-i inima: „Mi-e inima de lacrimi plină” ş’\ profunda legătură, pe care o are cu neamul său: „Că-n ea s-au îngropat mereu /Ai mei, şi-o sămă-ngrop şi eu!” Această profundă unitate cu poporul, cu glia străbună îl determină să constate că, de fapt, poetul este un exponent al conştiinţei naţionale: „O mare e, dar mare lină”.

Prin analogie, poetul exprimă, în mod indirect, conceptele sale despre poet şi poezie. Poetul, ca şi Ceahlăul, este: „ Un uriaş cu fruntea-n soare, / De pază ţării noastre pus”. Poezia este: „o taină călătoare”, care „Plutea-ntr-acest imens senin”, este o exprimare a plenitudinii vieţii:„Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare”.

Strofa a doua este alcătuită din imagini vizuale şi auditive, în care se redă acest cântec al vieţii: „Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete, / Când saltă largul lor vestmânt”.

Garabet Ibrăileanu definea astfel locul aparte, deţinut de poezia Vara, în creaţia lui George Coşbuc: „…e sentimentul de comuniune recunoscătoare cu natura, comuniune în viaţă şi în moarte”. Poetul este lumina conştiinţei, iar poezia este lumina emanată de această conştiinţă:„Natură, în mormântul meu, /E totul cald, că e lumină!”

b).Poezia Vara are trei părţi concentrate în trei strofe.

Prima ne dă o imagine a planului profund, general, al unui tablou care sintetizează plaiul românesc.

A doua ne prezintă, în prim-plan, o horă cu flăcăi şi fete, care cântă o doină, în timp ce mieii şi graurii îi însoţesc în jocul lor.

A treia strofă este cea mai lirică şi cuprinde mesajul, adică exprimarea dragostei faţă de ţară a poetului.

Imaginea Ceahlăului, în jurul căruia se concentrează prima strofă, are ca model o posibilă legendă în care, ca şi în legendele despre Munţii Caraiman, Buteanu, Căliman, Ceahlăul este un uriaş împietrit: „Un uriaş cu fruntea-n soare, /De pază ţării noastre pus”. Imaginea este construită pe conceptul de armonie şi echilibru, conţinut în imaginea unui nor, care stă în echilibru: „Plutea-ntr-acest imens senin /…/Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare.”Păsările exprimă armonia, iar norul sugerează echilibrul. Transfigurarea realităţii este determinată de intensitatea sentimentului de dragoste faţă de ţară: „Privirile de farmec bete”, dar şi de corespondenţa acestui sentiment, pe care-1 găseşte în elementele naturii: „Iar spicele jucau în vânt,/Ca-n horă dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,”. Acest sentiment este comunicat parcă de grupul de flăcăi şi fete: „în lan erau feciori şi fete, /Şi ei cântau o doină-n cor. / Juca viaţa-n ochii lor… “.

Amplificarea sentimentului de dragoste faţă de natura patriei determină transfor­marea lui într-o admiraţie faţă de natura, văzută ca o zână, în care se-ntrupează ţara: „Cât de frumoasă te-ai gătit, /Naturo, tu! Ca o virgină /Cu umblet drag, cu chip iubit!”Natura devine astfel, ca şi la Eminescu, ca şi la poetul Mioriţei, o imagine a Fecioarei lumii, a iubirii. De aceea, poetul trăieşte sentimentul de bucurie: „Aş vrea să plâng de fericit”.

Cele trei părţi aduc parcă cele trei dimensiuni, care corespund unor unghiuri, de unde este privită imaginea ţării. Dimensiunea verticală este sugerată de imaginea Ceahlăului, care este proiectat pe imensitatea albastră a cerului. Se sugerează zborul spre înalt, spre purificare. Dimensiunea orizontală este aceea a vieţii, a jocului, a mişcării. Dimensiunea spre interior, spre profunzime, spre sufletul neamului, cu care poetul vrea să se identifice prin pierderea eu-lui, a conştiinţei individuale şi să devină un exponent al conştiinţei naţionale, formează, de fapt, ideea celei de a treia strofe.

Poezia este, astfel, un mesaj al lumii luminii, după care Marea Trecere devine din mit o realitate. Deşi George Coşbuc realizează un pastel romantic, totuşi dimensiunea clasicistă este prezentă prin conceptul de armonie şi echilibru, prin conceptele de mi-mesis şi catharsis,prin mesajul moral, creştin şi naţional. George Coşbuc se afirmă, astfel, un continuator al poeziei de specific naţional, care începe cu Vasile Alecsandri şi continuă cu Mihail Eminescu, iar după George Coşbuc, vor urma Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Barbu şi alţii, care vor adăuga noi dimensiuni acestui specific naţional.

c) Poezia Vara poate fi interpretată şi ca un imn, închinat vetrei străbune. De aceea criticul G. Ibrăileanu afirma: „ Vara este poezia cea mai lirică din toată opera lui Coşbuc, şi cea mai frumoasă”. O poezie, cu cât este mai lirică, cu atât este mai poetică. G. Coşbuc dă dovadă de maturitate artistică şi de profunzime. Poezia are trei registre.

În prima strofă, avem o imagine marcată a naturii, care ne sensibilizează în mod indirect.

În strofa a doua, lirismul se întrupează prin doina cântată în cor de flăcăi şi fete, prin delicateţea şi candoarea mieilor albi, prin zborul graurilor suri.

În strofa a treia, lirismul este exprimat direct, ca o explozie în interior, ca o descoperire a Marelui Adevăr că viaţa are un sens atunci când prin iubire se rup cătuşele egoismului.

Treptele imnului Vara sunt date de sentimentul de admiraţie, creat de imaginea „sălbatică splendoare”, în care Ceahlăul este asemănat cu „Un uriaş cu fruntea-n soare”. În strofa a doua, sentimentul de bucurie inundă sufletul poetului. De aceea „Privirile de farmec bete” sunt aduse în planul realităţii, spre a contempla şi compara, nu întâmplător, jocul spicelor de grâu cu jocul fetelor şi flăcăilor. Sentimentul de iubire este cel care rupe cătuşele lirismului şi acesta inundă calm, cu lumina sa pornită din mima poetului, inima cititorului („Mi-e inima de lacrimi plină”).

Pentru această atmosferă senină, pentru felul în care exaltă frumuseţea vieţii de la ţară, G.Coşbuc a fost comparat cu poetul latin Virgilius, fiindcă, în Bucolicele sale, cânta, acum două mii de ani, frumuseţea peisajului italic. Având afinităţi cu Virgilius şi cu Dante Alighieri, George Coşbuc nu numai că i-a tradus în limba română, dar influenţa lor se resimte în structura acestui imn. Aşa cum Dante Alighieri pătrundea în Infern, coborând prin pământ, trecea prin Purgatoriu şi se înălţa la Empireu, prin iubire, tot aşa George Coşbuc găseşte drumul spre lumină, spre Dumnezeu, prin interior.

Spre deosebire de Mihail Eminescu, care, în elegia Mai am un singur dor, aducea un sentiment de melancolie şi tristeţe, determinat de gândul morţii, George Coşbuc aduce bucuria şi iubirea, care sunt alte modalităţi de exprimare a conceptului funda­mental despre lume şi viaţă al poporului român, adică a conceptului de armonie şi echilibru. Deşi profund original, George Coşbuc îl continuă pe Mihail Eminescu, îmbogăţind cu noi valori spiritualitatea românească.

d) Poezia Vâra poate fi interpretată ca o idilă concentrată, în care „Taina călătoare”, sugerată de norul, care pluteşte în preajma Ceahlăului, este armonia şi echilibrul, ca lege a creaţiei şi a Universului, generată de iubire. Ea are forma luminii, a cântecului, a doinei, a inimii pline de lacrimile bucuriei vieţii. De aceea, versul „Plutea-ntr-acest imens senin”,

în care cele patru accente principale determină scandarea lui, ca în poezia antică, vădeşte influenţa poeziei antice atât în formă, cât şi în conţinut. Expresia „sălbatică splendoare”sugerează, cu mijloacele poetice simboliste, caracterul peisajului montan.

 

Sentimentul naturii, exprimat pregnant în strofa întâi, sugerează în strofa a doua o idilă, adică o împletire cu sentimentul iubirii, pe care-1 cântă feciorii şi fetele: „Ca-n horă dup-un vesel cânt”.

În strofa a treia, imaginea naturii, care devine o iubită ideală, adică „Mândra crăiasă /A lumii mireasă”, sugerează nunta cosmică din Mioriţa, motivul comuniunii dintre om şi natură, actul unirii spiritului, ca principiu masculin (poetul), şi natura, ca principiu feminin. George Coşbuc, ca şi Mihail Eminescu, intuieşte legătura structurală dintre natură şi femeie, dintre viaţă şi moarte. Actul creaţiei arată cât de complex este sufletul omenesc în general şi al lui George Coşbuc în special. De aici, profundele intuiţii, care par o elaborare meditată a sensurilor, a expresiilor, a metaforelor şi simbolurilor în economia clasică a textului. Idealizarea realităţii este exprimată direct în versurile: „Privirile de farmec bete/Mi le-am întors cătrăpământ” şi completată de emoţiile muzicale: „vesel cânt”, „cântau o doină-n cor”, „Juca viaţa-n ochii lor”.

Motivul comuniunii cu natura, cu ţara, cu neamul devine o religie, care sugerează iubirea creştină. Natura devine Pământul-Mumă, în care poetul se reintegrează, se reîntoarce, trăieşte mitul Marea Trecere spre deosebire de Mihail Eminescu, la care, prin extindere, eul poetului ar voi să încorporeze în sine Universul, ca în filosofia indiană. Dacă la Eminescu natura este vioara, prin care eul poetului, ca un arcuş, face să răsară melodia, propria emoţie, la George Coşbuc avem o altă înţelegere luminoasă, a smeritei ascultări a voinţei divine, când spune: „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

e) Stilul lui G.Coşbuc este afectiv, nuanţat, echilibrat, sensibil, colorat cu metafore şi simboluri, epitete şi comparaţii, cu imagini vizuale şi auditive. Epitetele sunt cromatice: „zări albastre”, „blonde plete”, „mieii albi”, „grauri suri”, sau încărcate de semnificaţii: „sălbatică splendoare”, „taină călătoare”, „cântece ciripitoare”, „vesel cânt”, „mare lină”, „umblet drag” „chip iubit”, au, deci, o funcţionalitate poetică. Metaforele dau o profundă valoare textului. Astfel, suflarea divină a naturii devine „o mare lină”, în care s-au îngropat străbunii, neamul. Această „suflare divină”este „o lumină”, care transformă moartea într-o renaştere spirituală, într-o înviere, în eternitate.

Ea este „acest imens senin”, în care pluteşte norul „ca o taină călătoare”, sugerând parcă locul unde se găseşte eul poetului. Tot astfel comparaţia „Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete” este construită pe motivul comuniunii dintre om şi natură, aşa cum sunt toate metaforele din balada Mioriţa.

Acelaşi model îl găsim în compararea naturii cu o fecioară („Naturo, tu! Ca o virgină”),precum şi în compararea Ceahlăului cu un uriaş („ Un uriaş cu fruntea-n soare”).

Metonimiile se împletesc cu subtile personificări. Astfel, unele metonimii au la bază substituţia cauză-efect: „Şi n-avea aripi să mai zboare!”, „Juca viaţa-n ochii lor”, „Mi-e inima de lacrimi plină”, „E totul cald, că e lumină!”.

Personificările vizează analogii între om şi natură: „Şi vântul le juca prin plete”, iar, „spicele jucau în vânt”. Simbolurile, Ceahlăul „soare”, îşi transferă o parte din sensuri. Ceahlăul, care are fruntea în soare, sugerează imaginea lui Făt-Frumos, a mitului Sfântul Soare, asociind subtil o corespondenţă cu eu-l poetic, spiritual, principiul masculin, care se încorporează, în timp ce natura, văzută ca o fecioară, asociază principiul feminin, adică pe Ileana Cosânzeana.

Câteva subtile hiperbole întregesc acest tablou al mijloacelor artistice, utilizate de George Coşbuc, şi dau textului o imagine deosebită: „Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare”, „Departe-n zări albastre dus”.

Mitizarea, simbolizarea, armonia, accentuarea, iluminarea ne dezvăluie o personalitate creatoare, care se exprimă deplin prin poezia Vara, fiindcă George Coşbuc atinge o înaltă măiestrie artistică de nivel inventiv.