ORIZONTAL: 1) Întindere nemărginită
zugrăvită de poet în prima strofă, a poeziei din titlu, care accentuează
bucuria vieţii trăită plenar. 2) Autorul
foloseşte comparaţia spre a recepta măreţia cosmică: Şi ca o
taină călătoare, / Un… cu muntele vecin ― Natura
este personificată, este o divinitate în faţa căreia poetul rămâne extaziat: Naturo, tu!
Ca o virgină / Cu… drag, cu chip iubit! 3) Stat în Orientul Mijlociu ― Siglă pentru Biroul Internaţional al
Expoziţiilor. 4) Maramureş
(abr.) ― Cadrul natural dă strălucire
peisajului de vară: Şi vântul le juca în plete. / Miei albi
fugeau… izvor / Şi grauri suri zburau în cete. 5) Abreviaţie numismatică folosită la unele monede romane ― Cabaline din Marele duce de
B.Şt.Delavrancea: Un soldat din ceata marelui duce încălecă pe
unul din cei trei… ― Euforia umanului cuprinde elemente naturale: Iar spicele
jucau în vânt, / Ca-n horă dup-… vesel cânt.
6) Din I.L.Caragiale (Cum se naşte o revistă):
Chelnerul
mi-a spus că de mai multă vreme întrunirile cercului… mai ţineau. Am alergat la tipografie. Aici am
aflat cu mâhnire că Avântul Tinerimii încetase să mai apară (2 cuv.) ―
Privitor la natura patriei: O… e, dar
mare lină.
7) Ştefan
Tapalagă ―
Ostaşi invocaţi în poezia Ştefan
cel Mare înaintea Cetăţei Neamţu, de Gh.Asachi: Încruntat
ca leul, Ştefan, voind să răzbune, / Înc-o
dată pre... merge să adune. 8) Pură, aşa cum e natura, care îl face pe poet fericit prin
suflarea ei divină ― Poezia Rugăciunea
unui… de M.Eminescu. 9) Şi
poezia … şi amfora, de Cincinat Pavelescu (neart.) ― Chinuită (fig.). 10) Norul din vecinătatea Ceahlăului amplifică gravitatea cerească
ce domină şi influenţează spaţiul teluric: Plutea-ntr-acest
imens… / Şi n-avea
aripi să mai zboare! / Şi tot văzduhul era plin / De cântece ciripitoare ― Stau în faţă!
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
|
1
|
||||||||||
2
|
||||||||||
3
|
||||||||||
4
|
||||||||||
5
|
||||||||||
6
|
||||||||||
7
|
||||||||||
8
|
||||||||||
9
|
||||||||||
10
|
VERTICAL: 1) Strofa a treia cuprinde
cugetări despre natura cea frumoasă şi virgină, din a cărei suflare de viaţă
s-au plămădit toate din câte se văd, în care se odihnesc strămoşii şi în care se va contopi şi fiinţa poetului: Mi-e… de
lacrimi plină, / Că-n ea s-au îngropat mereu / Ai mei, şi-o
să mă-ngrop şi eu! ―
Ţel pe care şi-l propune poetul, şi anume, idealizarea vieţii câmpeneşti. 2) Ultimele versuri respiră seninătatea
superioară în faţa morţii: Natură, în… meu / E totul cald, că e
lumină! 3) Şi tot
văzduhul… plin ― Mi-e inima de lacrimi plină, / Că-n ea s-…
îngropat mereu / Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu! ― Manifestare a veseliei, reprodusă în versul: Juca
viaţa-n ochii lor. 4)
Nicu Constantin ― Vedeam Ceahlăul la apus, / Departe-n zări
albastre dus, / Un uriaş cu frunte-n… , / De pază ţării noastre pus. 5) Ştefan
Ungureanu
― Plutea-ntr-… imens senin. 6) Din
Al.Macedonski (Te-nţeleg, o!Ţepeş): Simt în mine câteodată / O
mânie ca ş-a ta, / Şi
de-ar fi ca să-ţi iau locul, / Țepeş, eu te-aş... ! ― De pază… noastre pus (neart.). 7) Tiberiu Brediceanu ― Poezia eminesciană: …alegorice ― În cont! 8) Miei…
fugeau cătră izvor (fem.,sing.) ― Nume de fată. 9) Arbore eminescian ― Un… cu
fruntea-n soare (fem.). 10) Veşnice, precum elementele
zugrăvite în poezie, care, prin solemnitatea lor, încremenesc imensitatea
spaţiului ― … de frumoasă te-ai gătit, / Naturo,
tu! Ca o virgină.
Dicţionar: BIE, AAA.
Prof. Nicolae Vicolov
Solutia in curand
Consultarea textului:
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
a) Tema acestui pastel o formează dragostea faţă de ţară,
iar ideea, care dă mesaj poeziei, o formează profunda identitate dintre poet,
popor şi patrie.
Sensul poeziei îl găsim în cuvântul Vara, care este o metaforă, fiindcă vara nu este ~
doar anotimpul, în care lumea vegetală trăieşte deplin, rodeşte, germinează,
sporeşte, ‘/ ci este şi vara
vieţii omului, când acesta produce, aidoma unui pom, fructele spirituale, ce
dau sens vieţii sale. Poetul contemplă, cu ochii sufletului, frumuseţile ţării („Privirile de farmec bete /Mi le-am
întors cătrăpământ”) şi receptează acest mesaj esenţial al poporului român(„în lan erau feciori şi fete, /Şi ei
cântau o doină-n cor. /Juca viaţa-n ochii lor”), adică viaţa spirituală,
care-i defineşte fiinţa. Cu această bogăţie în suflet, poetul, ca reprezentant
al conştiinţei naţionale, exprimă dragostea sa faţă de natura patriei („Cât de frumoasă te-aigătit/Naturo,
tuf Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit! /Aş vrea să plâng de fericit,
/Că simt suflarea ta divină.”).
Dragostea sa faţă de frumuseţile ţării este determinată de
această explozie de viaţă: „Că pot
să vădce-aiplăsmuit!”, ca semn al harului divin. De aici lumina care îi
inundă ssfletul: „Natură, în
mormântul meu, /E totul cald, că e lumină!”. Este semnul unei renaşteri
interioare, care nu este doar a sufletului său, ci este semnul duhului
naţional. De aceea poetul simte lacrimile acestei bucurii imense, inundându-i
inima: „Mi-e inima de lacrimi
plină” ş’\ profunda legătură, pe care o are cu neamul său: „Că-n ea s-au îngropat mereu /Ai mei,
şi-o sămă-ngrop şi eu!” Această profundă unitate cu poporul, cu glia
străbună îl determină să constate că, de fapt, poetul este un exponent al
conştiinţei naţionale: „O mare e,
dar mare lină”.
Prin analogie, poetul exprimă, în mod indirect, conceptele
sale despre poet şi poezie. Poetul, ca şi Ceahlăul, este: „ Un uriaş cu fruntea-n soare, / De pază
ţării noastre pus”. Poezia este: „o
taină călătoare”, care „Plutea-ntr-acest
imens senin”, este o exprimare a plenitudinii vieţii:„Şi tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare”.
Strofa a doua este alcătuită din imagini vizuale şi
auditive, în care se redă acest cântec al vieţii: „Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel cânt
/ Copilele cu blonde plete, / Când saltă
Garabet Ibrăileanu definea astfel locul aparte, deţinut de
poezia Vara, în creaţia lui
George Coşbuc: „…e sentimentul de
comuniune recunoscătoare cu natura, comuniune în viaţă şi în moarte”. Poetul
este lumina conştiinţei, iar poezia este lumina emanată de această conştiinţă:„Natură, în mormântul meu, /E totul
cald, că e lumină!”
b).Poezia Vara
are trei părţi concentrate în trei strofe.
Prima ne dă o imagine a planului profund, general, al unui
tablou care sintetizează plaiul românesc.
A doua ne prezintă, în prim-plan, o horă cu flăcăi şi
fete, care cântă o doină, în timp ce mieii şi graurii îi însoţesc în jocul lor.
A treia strofă este cea mai lirică şi cuprinde mesajul,
adică exprimarea dragostei faţă de ţară a poetului.
Imaginea Ceahlăului, în jurul căruia se concentrează prima
strofă, are ca model o posibilă legendă în care, ca şi în legendele despre
Munţii Caraiman, Buteanu, Căliman, Ceahlăul este un uriaş împietrit: „Un uriaş cu fruntea-n soare, /De pază
ţării noastre pus”. Imaginea este construită pe conceptul de armonie şi
echilibru, conţinut în imaginea unui nor, care stă în echilibru: „Plutea-ntr-acest imens senin /…/Şi
tot văzduhul era plin /De cântece ciripitoare.”Păsările exprimă armonia,
iar norul sugerează echilibrul. Transfigurarea realităţii este determinată de
intensitatea sentimentului de dragoste faţă de ţară: „Privirile de farmec bete”, dar şi de corespondenţa
acestui sentiment, pe care-1 găseşte în elementele naturii: „Iar spicele jucau în vânt,/Ca-n horă
dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,”. Acest sentiment este
comunicat parcă de grupul de flăcăi şi fete: „în lan erau feciori şi fete, /Şi ei cântau o doină-n cor. / Juca
viaţa-n ochii lor… “.
Amplificarea sentimentului de dragoste faţă de natura
patriei determină transformarea lui într-o admiraţie faţă de natura, văzută ca
o zână, în care se-ntrupează ţara: „Cât
de frumoasă te-ai gătit, /Naturo, tu! Ca o virgină /Cu umblet drag, cu chip
iubit!”Natura devine astfel, ca şi la Eminescu, ca şi la poetul Mioriţei, o imagine a Fecioarei
lumii, a iubirii. De aceea, poetul trăieşte sentimentul de bucurie: „Aş vrea să plâng de fericit”.
Cele trei părţi aduc parcă cele trei dimensiuni, care
corespund unor unghiuri, de unde este privită imaginea ţării. Dimensiunea
verticală este sugerată de imaginea Ceahlăului, care este proiectat pe
imensitatea albastră a cerului. Se sugerează zborul spre înalt, spre
purificare. Dimensiunea orizontală este aceea a vieţii, a jocului, a mişcării.
Dimensiunea spre interior, spre profunzime, spre sufletul neamului, cu care
poetul vrea să se identifice prin pierderea eu-lui, a conştiinţei individuale
şi să devină un exponent al conştiinţei naţionale, formează, de fapt, ideea
celei de a treia strofe.
Poezia este, astfel, un mesaj al lumii luminii, după care
Marea Trecere devine din mit o realitate. Deşi George Coşbuc realizează un
pastel romantic, totuşi dimensiunea clasicistă este prezentă prin conceptul de
armonie şi echilibru, prin conceptele de mi-mesis
şi catharsis,prin mesajul
moral, creştin şi naţional. George Coşbuc se afirmă, astfel, un continuator al
poeziei de specific naţional, care începe cu Vasile Alecsandri şi continuă cu
Mihail Eminescu, iar după George Coşbuc, vor urma Octavian Goga, Lucian Blaga,
Ion Barbu şi alţii, care vor adăuga noi dimensiuni acestui specific naţional.
c) Poezia Vara
poate fi interpretată şi ca un imn, închinat vetrei străbune. De aceea
criticul G. Ibrăileanu afirma: „ Vara
este poezia cea mai lirică din toată opera lui Coşbuc, şi cea mai frumoasă”. O
poezie, cu cât este mai lirică, cu atât este mai poetică. G. Coşbuc dă dovadă
de maturitate artistică şi de profunzime. Poezia are trei registre.
În prima strofă, avem o imagine marcată a naturii, care ne
sensibilizează în mod indirect.
În strofa a doua, lirismul se întrupează prin doina
cântată în cor de flăcăi şi fete, prin delicateţea şi candoarea mieilor albi,
prin zborul graurilor suri.
În strofa a treia, lirismul este exprimat direct, ca o
explozie în interior, ca o descoperire a Marelui Adevăr că viaţa are un sens
atunci când prin iubire se rup cătuşele egoismului.
Treptele imnului Vara
sunt date de sentimentul de admiraţie, creat de imaginea „sălbatică splendoare”, în care
Ceahlăul este asemănat cu „Un uriaş
cu fruntea-n soare”. În strofa a doua, sentimentul de bucurie inundă
sufletul poetului. De aceea „Privirile
de farmec bete” sunt aduse în planul realităţii, spre a contempla şi
compara, nu întâmplător, jocul spicelor de grâu cu jocul fetelor şi flăcăilor.
Sentimentul de iubire este cel care rupe cătuşele lirismului şi acesta inundă
calm, cu lumina sa pornită din mima poetului, inima cititorului („Mi-e inima de lacrimi plină”).
Pentru această atmosferă senină, pentru felul în care exaltă
frumuseţea vieţii de la ţară, G.Coşbuc a fost comparat cu poetul latin
Virgilius, fiindcă, în Bucolicele sale,
cânta, acum două mii de ani, frumuseţea peisajului italic. Având afinităţi cu
Virgilius şi cu Dante Alighieri, George Coşbuc nu numai că i-a tradus în limba
română, dar influenţa lor se resimte în structura acestui imn. Aşa cum Dante
Alighieri pătrundea în Infern, coborând prin pământ, trecea prin Purgatoriu şi
se înălţa la Empireu, prin iubire, tot aşa George Coşbuc găseşte drumul spre
lumină, spre Dumnezeu, prin interior.
Spre deosebire de Mihail Eminescu, care, în elegia Mai am un singur dor, aducea un
sentiment de melancolie şi tristeţe, determinat de gândul morţii, George Coşbuc
aduce bucuria şi iubirea, care sunt alte modalităţi de exprimare a conceptului
fundamental despre lume şi viaţă al poporului român, adică a conceptului de
armonie şi echilibru. Deşi profund original, George Coşbuc îl continuă pe
Mihail Eminescu, îmbogăţind cu noi valori spiritualitatea românească.
d) Poezia Vâra poate fi interpretată ca o
idilă concentrată, în care „Taina călătoare”, sugerată de norul, care pluteşte
în preajma Ceahlăului, este armonia şi echilibrul, ca lege a creaţiei şi a
Universului, generată de iubire. Ea are forma luminii, a cântecului, a doinei,
a inimii pline de lacrimile bucuriei vieţii. De aceea, versul „Plutea-ntr-acest imens senin”,
în
care cele patru accente principale determină scandarea lui, ca în poezia
antică, vădeşte influenţa poeziei antice atât în formă, cât şi în conţinut.
Expresia „sălbatică splendoare”sugerează,
cu mijloacele poetice simboliste, caracterul peisajului montan.
Sentimentul naturii, exprimat pregnant în strofa întâi,
sugerează în strofa a doua o idilă, adică o împletire cu sentimentul iubirii,
pe care-1 cântă feciorii şi fetele: „Ca-n
horă dup-un vesel cânt”.
În strofa a treia, imaginea naturii, care devine o iubită
ideală, adică „Mândra crăiasă /A
lumii mireasă”, sugerează nunta cosmică din Mioriţa, motivul comuniunii dintre om şi natură, actul
unirii spiritului, ca principiu masculin (poetul), şi natura, ca principiu
feminin. George Coşbuc, ca şi Mihail Eminescu, intuieşte legătura structurală
dintre natură şi femeie, dintre viaţă şi moarte. Actul creaţiei arată cât de
complex este sufletul omenesc în general şi al lui George Coşbuc în special. De
aici, profundele intuiţii, care par o elaborare meditată a sensurilor, a
expresiilor, a metaforelor şi simbolurilor în economia clasică a textului.
Idealizarea realităţii este exprimată direct în versurile: „Privirile de farmec bete/Mi le-am întors cătrăpământ” şi
completată de emoţiile muzicale: „vesel
cânt”, „cântau o doină-n cor”, „Juca viaţa-n ochii lor”.
Motivul comuniunii cu natura, cu ţara, cu neamul devine o religie,
care sugerează iubirea creştină. Natura devine Pământul-Mumă, în care poetul se
reintegrează, se reîntoarce, trăieşte mitul Marea Trecere spre deosebire de
Mihail Eminescu, la care, prin extindere, eul poetului ar voi să încorporeze în
sine Universul, ca în filosofia indiană. Dacă la Eminescu natura este vioara,
prin care eul poetului, ca un arcuş, face să răsară melodia, propria emoţie, la
George Coşbuc avem o altă înţelegere luminoasă, a smeritei ascultări a voinţei
divine, când spune: „Căci pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”.
e) Stilul lui G.Coşbuc este afectiv, nuanţat, echilibrat,
sensibil, colorat cu metafore şi simboluri, epitete şi comparaţii, cu imagini
vizuale şi auditive. Epitetele sunt cromatice: „zări albastre”, „blonde plete”, „mieii albi”, „grauri
suri”, sau încărcate de semnificaţii: „sălbatică
splendoare”, „taină călătoare”, „cântece ciripitoare”, „vesel cânt”, „mare
lină”, „umblet drag” „chip iubit”, au, deci, o funcţionalitate poetică.
Metaforele dau o profundă valoare textului. Astfel, suflarea divină a naturii
devine „o mare lină”, în care
s-au îngropat străbunii, neamul. Această „suflare
divină”este „o lumină”, care
transformă moartea într-o renaştere spirituală, într-o înviere, în eternitate.
Ea este „acest
imens senin”, în care pluteşte norul „ca
o taină călătoare”, sugerând parcă locul unde se găseşte eul poetului. Tot
astfel comparaţia „Iar spicele
jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete” este
construită pe motivul comuniunii dintre om şi natură, aşa cum sunt toate
metaforele din balada Mioriţa.
Acelaşi model îl găsim în compararea naturii cu o fecioară
(„Naturo, tu! Ca o virgină”),precum
şi în compararea Ceahlăului cu un uriaş („
Un uriaş cu fruntea-n soare”).
Metonimiile se împletesc cu subtile personificări. Astfel,
unele metonimii au la bază substituţia cauză-efect: „Şi n-avea aripi să mai zboare!”, „Juca viaţa-n ochii
lor”, „Mi-e inima de lacrimi plină”, „E totul cald, că e lumină!”.
Personificările vizează analogii între om şi natură: „Şi vântul le juca prin plete”, iar,
„spicele jucau în vânt”. Simbolurile,
Ceahlăul „soare”, îşi transferă o parte din sensuri. Ceahlăul, care are fruntea
în soare, sugerează imaginea lui Făt-Frumos, a mitului Sfântul Soare, asociind
subtil o corespondenţă cu eu-l poetic, spiritual, principiul masculin, care se
încorporează, în timp ce natura, văzută ca o fecioară, asociază principiul
feminin, adică pe Ileana Cosânzeana.
Câteva subtile hiperbole întregesc acest tablou al
mijloacelor artistice, utilizate de George Coşbuc, şi dau textului o imagine
deosebită: „Şi tot văzduhul era
plin /De cântece ciripitoare”, „Departe-n zări albastre dus”.
Mitizarea, simbolizarea, armonia, accentuarea, iluminarea
ne dezvăluie o personalitate creatoare, care se exprimă deplin prin poezia Vara, fiindcă George Coşbuc atinge
o înaltă măiestrie artistică de nivel inventiv.
